Mai in varsta ca veacul
de Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel Tanjala
27 Noiembrie, 2000 - 4 Decembrie, 2000
Societate

AGORA RAFTE
"M-o fi uitatara Dumnezeu, da" nu-mi pare rau ca traiesc"

E aromanca, traieste in Dobrogea si are o suta si zece ani. Un popor de feciori, de fete, de nepoti si de stranepoti o venereaza ca pe-o regina. Cu crucea desenata pe frunte, cipana din Stejaru a rezistat tuturor vitregiilor soartei, manandu-si turmele de oi si de capre prin stramtorile istoriei

Rosie, arsa de soare, campia Dobrogei este taiata de panglica drumului ce urca si coboara purtata parca de vantul uscat. Ici-colo, cate un copac singuratic sprijina cerul in care norii se incaleca nebuni. Garduri de piatra alba ascund curti umbrite de vie. La orele amiezii, asezarile par pustii. Intr-o singura curte, o batrana imbracata in negru sade nemiscata pe treptele unei case spoite in alb. La picioarele ei se afla ograda, gradina cu vie si drumul de tara, care a ajuns pana aici. Suntem si noi cu el si ne mana din urma ploaia. Femeia ne cerceteaza o clipa cu ochii ageri si ne face semn sa intram. Intre sprancene are desenata o cruce. Se misca usor, ca o pasare, lasandu-si cei o suta si zece ani pe care i-a implinit sa astepte pe prag. E Agora Rafte, vestita cipana din satul Stejaru, femeia mai batrana ca secolul.

Casa cu brau rosu

"Moasa" Agora, cum ii spun satenii in semn de respect, s-a nascut in anul 1890, intr-o familie de aromani din sudul Dunarii, la Negrita, in Grecia. A implinit 110 ani si inca viseaza. Daca Cel de Sus vrea, s-ar putea ca ea sa intre in mileniul urmator si sa atinga astfel si performanta de a trece prin trei secole. Din satul copilariei, Agora nu mai tine minte decat pantele dealurilor, pietrele cenusii ale muntelui si cantecele pe care le canta cand pazea oile si caprele. Le mai canta cateodata si acum, noaptea, cand nu are somn.

Daca o intrebi pe Agora ce-i place mai mult si mai mult acum, la 110 ani, iti raspunde fara ezitare, ca si cum ar fi asteptat de multa vreme intrebarea si tot de multa vreme ar fi pregatit si raspunsul: "Dimineata imi place cand iese soarele peste deal si cand beau cafeaua cu pita, atunci imi place, ca ma gandesc la cate au fost si ma bucur ca m-am trezit din somn in casa mea, si-mi pare bine ca-s acasa. Imi place dimineata, ca acuma pot sa fac planuri si nu mi le incurca nimeni. Mai demult, eram tot intr-o fuga, caci toata viata am fugit si ne-am ascuns. Pana la 12 ani, am fugit de spaima turcilor. Am crucea asta, facuta intre sprancene, ca toate fetele cipane. Parintii ni le faceau ca sa nu se lege turcii de noi. Cand vedeau crucea, fugeau turcii, ei nu se apropiau de crestine niciodata. Apoi am fugit de <<ardantii>> greci, care ne furau oile noaptea. Tata avea multe oi si capre. Cate una pentru fiecare zi din an, asa-i placea lui sa spuna. Dar nu ne-am putut bucura de ele, ca ni le furau grecii. Am fugit si de acolo peste munti, cu tot ce am avut, pana am ajuns langa Dunare, in Cadrilater. Acolo am stat ani buni, am facut casa mare, frumoasa, mi-a fost draga casa aia si i-am facut un brau rosu. Nici o casa n-avea asa brau frumos. Eram tanara atunci, ma pricepeam la multe si lucram cu drag, ca eram maritata cu un om bun. Daca ma gandesc acum la zilele acelea, mi se par toate tare lungi, parca nu se mai terminau. Cred ca au fost cele mai frumoase. Nici acolo n-am trait linistiti pana la capat. Si acolo erau hoti care umblau noaptea, <<comitagiii>> bulgari. Multe dimineti le-am trait in fumul acareturilor arse. Si iar am luat-o de la capat. Asa e omul. Cat traieste trebuie sa se lege de ceva, de case, de pamant, de cate un loc, de cate un om. Noi, machidonii, ne-am legat de la Dumnezeu de oi. Drumurile noastre au fost tot acelea cu ale oilor si caprelor. N-am stiut altele. La munte, vara, pe carari inguste, si la campie, la loc larg, iarna. Asta a fost viata noastra".

Drumul spre acasa

Poate ca in nici o alta parte a tarii ca in Dobrogea nu si-au gasit adapost atatea neamuri: turci, tatari, lipoveni, bulgari, italieni, greci, romani, machedoni. Pamantul uscat i-a primit pe toti cu aceeasi ingaduinta, pe care ei, la randul lor, au aratat-o vecinilor. N-au fost batalii si lupte intre cei stabiliti aici. Au avut toti de infruntat dusmani comuni: caldurile uscate ale verilor, vanturile iernilor aspre si, mai ales, intamplari, lupte si razboaie care i-au purtat pe unii si pe altii de colo-colo, rupandu-i din gospodariile inchegate cu greu, pentru a-i arunca, de cele mai multe ori, in alte pamanturi sterpe. In 1940, Cadrilaterul, in care si-au gasit adapost multi aromani, a fost cedat Bulgariei. Putini au mai ramas in vechile gospodarii, cei mai multi au pornit iarasi pe drumuri straine, ca sa-si caute o alta vatra.

Tot intr-o dimineata de toamna a inceput si ultimul mare drum al lor, al machidonilor cipani nascuti in Bijdova greceasca si adapostiti o vreme in Cadrilater. Drumul spre Dobrogea. S-a facut atunci un schimb de oameni, de case si de pamanturi. "Ne-a schimbat cu toate, bulgarii de-aici s-au dus in Cadrilater, in pamanturile si-n casele noastre, si noi am venit in locurile lor. Numai visele n-au putut sa ni le schimbe, ca eu si acuma ma visez tot acolo, in casa cu brau rosu."

Sute si mii de oi scapate de lacomia furilor au luat drumul catre miazanoapte, manate de oamenii obisnuiti cu drumurile. Scartaia nisipul sub copite, gemea iarba uscata, sunau pietrele si se ridica praful. "Erau atatea oi, de credeai ca-i o apa mare care vine pe drum si pe deasupra ei era colbul ridicat de copite. Parca venea si praful de-acasa cu noi. Nu se putea desparti de noi. Ne urma in bejenie. Cand am ajuns in Dobrogea, era seara. In prima noapte, ne-am asezat si am dormit afara, intre oi. Erau multe stele pe cer, risipite ca oile noastre. Multa vreme m-am tot uitat la ele si dimineata, inainte sa rasara soarele, cand era frigul mai mare, am atipit si-am visat ca dintre stelele acelea multe, Maica Domnului se coboara si ne imparte paine la fiecare, acolo, printre oi si capre. Si-atunci, am stiut ca am ajuns acasa. Doamne, multa suferinta am indurat pana sa avem si noi acasa! Ce sa facem? Daca nu murea asa de tanar Alexandru Machidon, aveam si noi <<tara mea>>, dar asa, am tot fugit. Cand de unii, cand de altii. Parca n-am avea tara noastra, parca suntem alt popor. La o biserica ne ducem cu voi, o credinta avem, dar natia noastra ii alta natie. De asta, nici nu ne-am prea amestecat cu altii."

In 1940, cand au venit din Bulgaria, machedonii cipani au fost condusi de trei delegati: Arghir Rafte, barbatul Agorai, Gheorghe Samata si Dumitru Nicola, care au ales pamantul unde s-au asezat cu turmele, langa padure, ca sa aiba oile umbra. Au intrat in satele din care au plecat bulgarii. In Razboieni, Vasile Alecsandri, Ceamurlia de Sus, Camina si in Stejaru. "Suntem multi in Stejaru, cam 280 de familii, si nu ne place sa ne amestecam cu romanii. N-avem nimic de impartit cu ei, noi le zicem <<mamaligari>> si ei noua <<tantari>>. Asa striga si copiii la scoala, unii dupa altii, si-asa mai strigam si noi cateodata la suparare. Da" ne-avem bine cu ei."

Fotografie de familie

Ploaia a trecut, stam la masa din curte. Agora povesteste intamplari din viata ei, in romana si in dialectul aroman. Cele trei nurori, care au venit alertate de prezenta noastra, traduc ce spune Agora. Ea insa n-are rabdare sa asculte si traducerea, vorbeste inainte, tare si repede, si, din cand in cand, incepe sa cante. Parca nici n-o mai intereseaza ca suntem langa ea, ca am batut atata drum ca s-o vedem. Mana turmele de cuvinte ca pe oile cu care a venit in Dobrogea.

Pe masa au aparut struguri culesi in graba, telemea proaspata de oi, paine calda scoasa din "cireapu", din cuptor adica. Nurorile se misca in jurul nostru, grabite sa puna pe masa ce au mai bun. Una dintre ele, care are basmaua legata amenintator, ca un coif, traduce si textul cantecului pe care l-a inceput batrana. Abia acum intelegem ca, sub masca indiferentei, Agora Rafte, femeia de 110 ani, ascunde de fapt mult umor. Ingrijita si aparata ca o regina de cele trei nurori, ce se invart tot timpul in jurul ei, ca sa-i ghiceasca toate dorintele, Agora canta tocmai despre viata acra a soacrelor care nu se inteleg cu nurorile: "Nu te-a rade feata mica/ Nu vina la noi/ La noi are soacra rea/ Nu poti sa traiesti cu ea/ Soacra rea si nora buna/ Trebuie sa ne-mpacam/ Amandoua de-mpreuna". Nimeni nu se supara insa. E clar ca textul cantecului nu se potriveste cu realitatea din fata noastra. Agora Rafte e iubita de toata familia, e in atentia tuturor, e in toate povestile lor. Ea e "Baba", "Moasa", e sefa, si asta se simte. Isi conduce clanul, si acum, la 110 ani. Copiii, nurorile, nepotii, stranepotii nu-i trec pe dinainte.

"Intr-o casa de machedon, femeia e stalpul. Toata greutatea casei sta pe umerii ei. De-aceea nu-i bine sa moara femeia intai, ca asa toata gospodaria se darama. Femeia duce casa. Barbatul aduce averea pentru copii. Ei, barbatii, sunt tot plecati cu turmele, tot pe drumuri. E greu cand e casa plina de copii. Se zice ca mai bine faci fete, ca sa dai beleaua la altul. La baiat faci si case, faci si oi, ca sa-i dai cand se insoara. Eu am trei fete si trei baieti: Misa-Constantin, Dumitru, Iancu, Sultana, Maria si Caterina. Mai am doua fete de la al doilea barbat, Elena si Chirata. Am 28 de nepoti si 30 de stranepoti. Si am si stra-stranepoti. Suntem pe cinci straturi, pe cinci randuri de ani. Asa-i, daca ai copii multi, ai greutati mari, dar neamul mare-i o bucurie la batranete. Eu stau cu Iancu, cel mai mic dintre feciori si cu nevasta lui. Mancam si bem la un loc. Carnuri nu prea mancam. Scoatem de la gradina. Facem placinta, pita cu prasz, cu tiepe (ceapa - n.r.), cu curcubeta (dovleac - n.r.), cu brandza. Scoatem pita calda din cireapu (cuptor - n.r.) si mancam cu rosii, asta-i viata. Cum facem pita? Ia asa: facem foi din faina si apa si le intindem subtire-subtire. Le coacem pe plita si le umplem cu capatane de prasz coapte-n apa si untura, si cu brandza, si apoi le bagam la cuptor."

Mireasa cu caciula rosie

De 32 de ani, Agora Rafte e imbracata in negru. Atunci i-a murit al doilea barbat. A ramas vaduva prima oara cand avea numai 35 de ani. Cateodata, se gandeste la bucuriile tineretii ei si totdeauna ii vine in cap saptamana nuntii. "Nunta a inceput de joi, cand s-au adunat la masa neamurile. Vineri iara s-au strans, ca sa vada zestrea, sambata au facut sarmalele si seara a fost intinsa masa. Duminica ne-am cununat, la el acasa s-a facut nunta, c-asa era obiceiul. Am purtat caciula rosie de catifea cu margele si cu cipa acoperita, fustale cu capaci de catifea, cu poale rosii si papute de lac cu ghiolul mare. Am avut ciorapele cu harsafe si cu tel care lucea si arupi de argint in par, la caciula. El avea camasa alba. Era frumos, museat, avea parul negru si radea tot timpul. Luni mi-a ridicat zvonul pe frunte si de-atunci am fost nevasta. Acuma-s vaduva de mult." Cu gesturi moi, Agora isi strange mai bine colturile basmalei negre sub barbie si se uita peste dealuri.

"Poate am un blestem de traiesc atata, nu stiu ce sa cred. Alta femeie mai tanara ca mine cu vreo 40 de ani s-a dus intr-o zi dupa apa si cand s-a intors, in loc sa mearga la casa ei, s-a dus catre camp, ca a apucat-o sminteala pe drum. Eu n-am patit inca de astea. Ma descurc singura cu toate. Numa" capul ma mai doare cateodata, parca-mi vine asa, cate-un nor. Cand nu e nora acasa, mai dau apa la gaini, curat porumb, adun iarba la capra. Nora se supara pe mine, zice ca le dau prea mult de mancare si ca ma murdaresc daca ma bag prin cotete. Dar eu n-am grija asta acuma. <<Nici nu mori cu zoru", nici nu traiesti cu zoru">>, asa i-am zis. Toate au vremea lor si eu nu pot iesi din vremea mea cand vreau. Numai Dumnezeu ma poate scoate. Mie nu mi-i frica de moarte. Eu stiu ca aicia-i bana (traiul - n.r.). Dincolo nu are (este - n.r.) nimica. Eu am fi fost amurita de multa vreme, dar daca am avut zile? Dumnezeu asa vrea cu mine. El ne da la toti viata, da" e bine sa ne ingrijim de ce ne-a dat. Depinde de cum te intelegi cu Dumnezeu. Eu m-am potrivit cu gandul Lui, dar acuma astept sa-si aduca aminte de mine. Postesc miercurea si vinerea, ca astea-s surori. Nu prea sunt bolnava. M-am dus la doctor mai demult si, dupa ce m-a vazut, doctorul m-a sarutat pe frunte si mi-a zis ca am inima ca de pasare. Mai am patru dinti in gura. Ca stra-stranepotul asta mai mic. Si daca ma intrebi cati ani am, iti spun ca mai am patru, ca atatia dinti mi-au mai ramas. Eu stiu ca, daca esti pe pamant om intreg, n-ai de ce te pune in contra lui Dumnezeu. Cum vrea el, asa-i!"

Aurul, comunistii si legea

"In 1940, in noaptea de 14 august, eram inca in Cadrilater si au venit hotii la furat. Pe barbatul meu l-au pus cu capul pe prag, ca sa-l taie si pe mine m-au legat de maini si de picioare. Au cerut aur si bani. Au cautat si n-au gasit, ii ascunsesem bine, au furat numai toale si oi. Ne-au scapat vecinii, care au auzit harmalaia. Cand am ajuns in Dobrogea, am crezut ca in pamantul nou o sa stam linistiti, asa am crezut. Am insurat feciorii si fetele si le-am dat la casutele alu loru. Dar tot asa, intr-o noapte, au venit comunistii si ne-au cerut aurul si banii. Au venit cu militia si l-au luat pe Arghir la Constanta. Din 1959 pana in 1964, a fost inchis pentru ca n-a vrut sa le dea aurul acolo la ei. Pe mine m-au batut si m-au spanzurat de par intr-un carlig, numai ca sa le spun unde-i aurul ascuns. Mi s-a rupt parul din cap cu piele cu tot. Nici acuma nu-mi creste par in varful capului. Sunt de doua ori insemnata: crucea din frunte si crestetul capului fara par. Tot nu le-am spus unde-s banii, dar i-au aflat ei si au luat tot. Aveam chiudulii, lire grecesti, arusesti si multe duble mari. Ne-au batjocorit cum au vrut. Am trecut peste toate, am dus casa, am rabdat si-am stiut ca va fi si bine. Gandeste-te numai, barbatul era la inchisoare, socrul la inchisoare, baietii inchisi, toti barbatii din neam inchisi de comunisti. Pentru ce vina? Pentru ca au fost harnici si aveam averea pe care n-o aveau ei, comunistii. Am ramas in sat numai femeile. Munceam de nu ne mai cunosteam una pe alta cand ne intalneam. Am fugit de ardantii greci, de comitagiii bulgari, dar cum sa fugi de neamul tau? Comunistii ce erau? De ce neam? Nu pot uita prin ce-am trecut, sa-i ierte Dumnezeu, daca poate.

Cand am facut nunta la o fata, au venit comunistii si ne-au luat lautarii de la nunta si mancarea pregatita din doua oi. <<Nu se mai face nunta!>>, asa ne-au zis. Au luat tot, au plecat si au deschis CAP-ul cu lautarii platiti de mine si cu mancarea de la nunta fetei mele. Asta cum s-o ierti? Ca nunta-i sfanta la neamul nostru. Acuma iara stau si te intreb, daca la tigani le-a dat banii si aurul inapoi, la noi, aromanii, de ce nu ni-l da?"

Neamul nostru se rupe de-acuma. Au voie sa se insoare si la al treilea rand de neam, numai ca sa tie sangele machidon, dar tot mai multi pleaca in familii de romani. Pleaca si din sat, la Constanta, raman casele goale. Acolo e mai bine, nu sapa, nu muncesc la camp, iau painea de-a gata. Vara ma duc si eu pe la ei, pe la nepoti. <<Mai traiesti, moasa, mai traiesti?>>, asa ma intreaba. <<Mai traiesc, mai, ca m-o fi uitatara Dumnezeu pe lume, si nu-mi pare rau ca traiesc.>> Zilele imi trec mai greu, noptile e mai usor, ca noptile n-am somn si cant. Cand sunt suparata, cant, cant de cand eram de zece ani si fugeam dupa capre pe dealuri. Cant si ma visez acasa. Unde acasa? Am crezut ca acasa e in Bijduvani, in Grecia, apoi ca e in Cadrilater, acuma cred ca e aici. Daca plec din curtea asta, mi-e lipsa de ea si eu zic ca aici e acasa. L-am visat odata pe fratele meu care a murit acum vreo 50 de ani. Parca a venit la mine, frumos imbracat, si m-a intrebat: <<Ce faci, sora? Ai, nu vii?>>. <<Nu viu inca, nu viu, du-te sanatos, pleaca!>>, i-am zis, si s-a dus. Ce? N-am voie sa mai traiesc si eu?"

E iarasi dimineata. Soarele de septembrie se strecoara printre strugurii copti si lasa pe pietrele din curte lumini colorate. Moasa Agora sta pe scaun in lumina, dreapta, incremenita, ca o regina ce-asteapta vesti de la un razboi de mult terminat. Cu gesturi largi isi bea cafeaua cu pita. Cate dimineti au trecut oare de cand fugea desculta dupa capre pe dealurile Greciei? Cate dimineti de cand, fara sa se mai uite inapoi, a parasit gospodariile atacate de furi? Cate dimineti vor mai urma inca? Cutele obrazului n-au pastrat in liniile lor nici deznadejdea, nici durerea, nici bucuria. Nimic nu se poate citi pe chipul acesta rabdator. Numai ochii iscoditori, ca in tinerete, poate, privesc mereu peste dealuri si vii, pe-acolo pe unde, acum mai bine de o jumatate de veac, turmele manate de la spate incepeau in serpuirea lor un drum al sperantei. La 110 ani, in fiecare dimineata, Agora Rafte inca mai viseaza...