Suflet calator, aromanul - Prin trei tari si un secol,oda bucatariei stravechi
de Tudor Cires
Marţi, 01 Martie 2005
 

"Soarta noastra a fost sa nu stam locului. Cu oile in transhumanta sau dupa cum ne-a cantat istoria, am schimbat trei tari intr-un secol!". Marturisirea vine de la un om pe fata caruia timpul a incrustat o geografie aparte: la 77 de ani, Iancu Naca a trecut prin incercari pe care nici lacrimile ce-i apar ca mici perle in coltul ochilor nu le pot spala usor. Nascut in Iugoslavia, de teama persecutiilor etnice ajunge in Cadrilater, iar dupa 1944 il gasim in Romania. Sta, azi, pe o strada retrasa din Bucuresti, multumit ca are o casa "acasa", unde totul straluceste de curatenie si unde centrul geografic e bucataria, loc de adunare al familiei, al misterelor gastronomice si al amintirilor. Aromanii sunt oameni gospodari. Corecti si onesti. Oieritul le-a fost cea mai veche meserie. Pentru a-si pastra unitatea etnica, se casatoreau doar intre ei. Nuntile incepeau miercuri si durau o saptamana. Duminica, alaiul mergea la mireasa, apoi la biserica si la mire. Urma petrecerea. La nunti, mancarea se gatea la cazan si numai din oaie. Din ficat, plamani si alte maruntaie se facea o supa, separat. Carnea se alegea de pe oase, se fierbea si se amesteca in supa. Mancarea asta se chema "ahnie" si era insotita de mamaliga sau "bardagan". Dintr-o tava comuna, fiecare lua cat putea. Se manca numai cu lingura. Masa se punea jos, batranii se asezau turceste pe un asternut de lana, in timp ce femeile mancau in alt loc, separat de barbati. La desert se manca "pita dulce" sau placinta. Se intindea foaia, se punea in tavi (numai rotunde). Separat, se pregatea zahar ars. Zaharul se amesteca apoi cu malai si se intindea pe foaie. Asa se completau 7-8 straturi. Se dadea la cuptor si… "Ala e!"… Ochii lui "tataie", cum ii spun nepoatele Steriana, Georgiana si Diana, sclipesc acum de savoarea desertului. Dar cea mai grozava ramane "pita di oaua", preparata din 20 de oua, un kg de faina, doi litri de lapte, un iaurt mare, ulei si sare. E o placinta pentru sarbatori – de Anul Nou, de Buna Vestire (cand aromanii il serbeaza pe Sf. Vanghelie), de Paste… Aromanii nu tin zilele de nastere, ci numai onomasticile. Cea mai importanta sarbatoare e Lasata Secului, cand toti se iarta unii pe altii. In casa, capul familiei este barbatul, dar mare respect este dat celui mai batran. Femeia e supusa si tacuta, discretie de care ne-am convins in familia Naca: "mamaie Steriana" a trebaluit tot timpul prin bucatarie, la "conferinta de presa" participand numai capul familiei. Ca in ziua in care a fost mireasa si cand nici n-a mancat, nici n-a vorbit. Cand a luat-o pe Steriana de sotie, in 1950, "tataie" a fost primul machidon din sat care si-a cumparat costum de ginerica din stofa de la magazin.

Traditional, costumele erau numai din lana groasa, de oaie. Vineri, inaintea nuntii, se scotea zestrea fetei in fata casei si se arata satului. Rochiile se faceau numai din lana tesuta la razboi. Mai primeau lucruri de casa, "flocate" (paturi groase) din lana toarsa cu mana si dusa la piua cu apa de izvor, numita "darsteala". "Am trecut prin multe", ne spune Iancu Naca. "Intotdeauna am respectat traditia noastra armaneasca si, daca acum am ajuns sa ne vedem si in revista, inseamna ca ne-a fost dat sa gustam din toate, macar cate putin."

DESTIN DE MACHIDON

Aromanii sunt romani de la sud de Dunare, care atesta, istoric, continuitatea romaneasca milenara in peninsula balcanica, in ciuda prigonirilor sociale. Slavii le spun vlahi, grecii le spun cuto-vlahi, iar noi, impropriu, le spunem machidoni. Aromanii traiesc in Grecia, Albania, Macedonia, Iugoslavia, Croatia, Bulgaria, Romania (Dobrogea, mai ales) si, izolat, in Europa, America si Australia. De secole, se revarsa in Romania, iar existenta ei, a "patriei-acasa", a fost mereu prezenta in educatia si viata culturala de la sud de Dunare.