Balcanisme - Clivaje identitare recente la aromânii din România
de Viorel Stănilă
Martie 2007
 

I. Preambul

Apariţia textului de faţă va fi înţeleasă dacă plecăm de la observaţia că actualele frământări identitare prin care trec aromânii, ca grup socio-cultural distinct în ansamblul românităţii, ţin mai ales de un tip de gândire apropiat tiparelor mentale caracteristice societăţilor tradiţionale: „gândirea consensuală“ sau „cunoaşterea naivă“, „de simţ comun“. Opusă cunoaşterii ştiinţifice, care porneşte de la premisă ca să ajungă la concluzie, cunoaşterea de simţ comun lasă concluzia să prevaleze asupra premisei, verdictul asupra judecăţii1, similar gândirii tradiţionale.

Concret, unii membri ai grupului desemnat şi-au asumat ca scop construirea unei identităţi aromâneşti prin opoziţie cu cea românească. În funcţie de acest obiectiv, premisele, judecăţile şi argumentele sunt eludate, trunchiate sau deformate, prin mecanisme şi operaţiuni specifice cunoaşterii naive, care operează nu cu elaborări riguroase, obiective, ci cu reprezentări sociale2. Acestea au o solidă componentă simbolică, orientată spre imaginar, iar una din funcţiile lor esenţiale este tocmai cea identitară, de definire a identităţii şi de salvgardare a specificităţii unui grup3.

Psihologii câmpului social au observat deja că procesul de reprezentare socială dezvoltă şi o dimensiune ideologică. În strânsă legătură cu practicile mediatice, latura ideologică a reprezentării sociale face din aceasta cea mai proprie formă de structurare a propagandei, definită ca „modalitate de exprimare a unui grup într-o situaţie conflictuală şi ca elaborare instrumentală, în vederea acţiunii, a reprezentării pe care grupul şi-o face despre obiectul conflictului“4: auto-definirea identitară şi impunerea versiunii identitare asumate, în cazul de faţă.

II. Context evenimenţial

La 16 aprilie 2005, la Bucureşti, adunarea generală a Asociaţiei „Comunitatea Aromânilor din România“ (ACAR) adopta şi lansa public documentul „Vrearea Armânilor“, prin care se lua decizia iniţierii tuturor „demersurilor necesare la autorităţile competente în vederea înregistrării ca minoritate naţională în România“.

Evoluţiile care s-au produs între timp permit astăzi să se afirme că evenimentul respectiv a reprezentat pentru aromânii ce trăiesc în această ţară un moment de despărţire a apelor.

Prin documentul programatic adoptat atunci, a dobândit expresie politică unul din curentele de gândire care animă spiritele aromâneşti şi ţin aprinsă disputa asupra identităţii acestor latinofoni balcanici.

Ceea ce Gruparea de la Freiburg5 susţinea de decenii cu mijloacele propagandei culturale - identitatea etnică diferită a aromânilor faţă de români, ca popor neolatin distinct în Europa de Sud-Est - a devenit platforma teoretică pe care ACAR şi-a construit programul politic: recunoaşterea aromânilor ca minoritate naţională în România şi recunoaşterea aromânei ca idiom neolatin diferit de limba română. Implicit, sunt revendicate drepturile politice şi culturale pe care le presupune un astfel de statut (reprezentare parlamentară, prezenţă în Consiliul Naţional al Minorităţilor, fonduri de la buget pentru acţiuni culturale, predarea graiului aromân în şcoli şi publicaţii, emisiuni la radio şi televiziune, serviciu religios în aromână, toate cu finanţare de la bugetul de stat).

În paralel cu demersurile întreprinse de ACAR pe plan intern şi extern pentru atingerea obiectivelor propuse, s-a declanşat o adevărată confruntare mediatică între adepţii tendinţelor identitare centrifuge6, care urmăresc scopuri politice clare, şi susţinătorii tezei tradiţionale a apartenenţei aromânilor la românitate, ca ramură cu specific cultural distinct7, care se menţin departe de confruntări politice de natură etnică.

Disputa între cele două tipuri de raportări identitare s-a radicalizat rapid. În vara anului 2005, deja, ACAR le refuza public condiţia de aromâni celor care nu împărtăşeau poziţia ei şi îi declara „criminalii neamului nostru“ [„armânesc”, n.n.], „tovarăşi“, „spioni“, „profesoraşi“.

S-a ajuns până acolo încât unui senator liberal care susţine românitatea aromânilor, Puiu Haşoti8, să îi fie contestată originea aromânească, fiind declarat, în mod paradoxal, grec, deşi poziţia sa este în totală contradicţie cu teza oficială greacă a elinovlahismului.

Fruntaşii ACAR au fost calificaţi, la rândul lor drept, „gulimeani“, „neo-celnici“, „fundamentalişti neromâni“, „Führer-i“, „schismatici“, „capete mai înfierbântate, certate cu bunul simţ“, „şmecheraşi“, „nâpârtică“, „sfertocelnici“, în reacţiile de presă ale celor care se consideră lezaţi prin:

- eludarea în ieşirile publice ale ACAR a istoriei moderne a aromânilor, desfăşurată în strânsă legătură cu aceea a dacoromânilor;

- ignorarea realităţii lingvistice privitoare la dialectul aromân ca dialect al limbii române istorice (realitate evidenţiată cu argumente solide de aproape toţi marii romanişti europeni, inclusiv aromâni);

- negarea virulentă a întregii intelectualităţi aromâneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la căderea comunismului, etichetată de cei dintâi ca aservită statului român.

În condiţiile date, confruntarea de idei a alimentat vechi adversităţi personale, rivalităţi familiale sau politice. Opoziţia identitară fărşerot/„cipan“ (grămostean) între cele două ramuri principale de aromâni şi-a găsit o nouă conotaţie: fidel/infidel, faţă de afilierea la românitate9. În realitate, nu toţi grămostenii au îmbrăţişat cauza ACAR, după cum nici toţi fărşeroţii nu au rămas „buni români“.

Desigur, rămâne încă de discutat cât de sincere sau avizate sunt adeziunile celor peste 5.000 de membri ai ACAR, câţi declară reprezentanţii asociaţiei. Chiar unele delegaţii participante la adunarea generală din 16 aprilie 2005 includeau „mucani“, daco-români veniţi doar ca membri ai unor ansambluri folclorice mixte. Cu toate acestea, ei au votat, iar voturile lor au fost contabilizate.

Cazul localităţii constănţene Mihail Kogălniceanu este, de asemenea, elocvent: şefii filialei locale a ACAR au reuşit să trezească reacţia negativă a membrilor, declarând efective supradimensionate ale organizaţiei. „Ca pe vremea comuniştilor“, cum se exprima un activist retras ulterior din ACAR. În cursul cercetării de teren desfăşurate în această comună în luna mai 2006, am fost abordaţi în repetate rânduri de localnicii aromâni privind semnificaţia recunoaşterii lor ca minoritate naţională în România. Discuţiile au scos în evidenţă faptul că aceştia nu au o înţelegere completă a subiectului.

Cum marea majoritate a aromânilor locuiesc în judeţele Constanţa şi Tulcea, Dobrogea a devenit o miză importantă în „Bătălia pentru aromâni“. Media dobrogene, fie că ne referim la audio-vizual sau la presa scrisă, s-au transformat în instrumente de confruntare: ofensiva mediatică a devenit pentru ACAR un element tactic de primă importanţă, alături de reuniunile culturale cu prilejul cărora ACAR îşi difuzează în mase mesajul politic. Replicile au fost şi ele pe măsură.

În Anexă prezentăm două liste, deloc exhaustive, cu 28 de articole de informare şi de poziţie în favoarea orientării susţinute de ACAR, respectiv cu 23 articole de poziţie împotriva orientării susţinute de ACAR, cu menţiunea că prima categorie include 9 articole referitoare la acelaşi eveniment.

În perioada august 2004 - septembrie 2006, dintr-un total de 50 de articole, 28 sunt publicate în presa dobrogeană. Mai exact,

22 articole în cotidiene din Constanţa, iar 6 articole în cotidiene din Tulcea. Restul articolelor au apărut în presa bucureşteană (17), mureşeană (1), ialomiţeană (1), sau în presa electronică, dar şi acestea sunt semnate de aromâni dobrogeni sau sunt apărute cu contribuţia lor.

1 Serge Moscovici: „Gândirea socială datorează mai mult convenţiilor şi memoriei decât structurilor intelectuale şi perceptive obişnuite [...]. Înainte de a vedea şi auzi o persoană am şi judecat-o, am clasificat-o şi ne-am creat o imagine despre ea. Aşa că toate cercetările pe care le întreprindem, precum şi eforturile de a obţine informaţie, nu servesc decât la confirmarea acestei imagini”, în: Adrian Neculau (coord.),

Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, Iaşi, Editura Polirom,

1997, p.36.

2 „Reprezentarea socială este un sistem de valori, de noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de orientare a percepţiei şi de elaborare a răspunsurilor.” (Serge Moscovici, idem., p.6).

3 Jean-Claude Abric, idem, p. 111.

4 Idem, p. 78.

5 Constituită în jurul profesorului Vasile Barba şi a Uniunii pentru Limba şi Cultura Aromânilor (ULCA).

6 ACAR, Societatea de Cultură Aromână, Fundaţia „Bana Armânească“, Federaţia „Liga Aromânilor din România“ etc.

7 Societatea de Cultură Macedo-Română, Asociaţia „Picurarlu de la Pind“, Fundaţia „Muşata Armână“ etc.

8 Puiu Haşotti, senator PNL: „Pentru a rezuma, de la bun început, aş spune că este o ofensă adusă ideii de românism şi este un atentat la interesul naţional al poporului român. Aş spune acestor câţiva aromâni că aromânii, care sunt parte constitutivă a românităţii şi romanităţii sud-dunărene, au făcut circa 1 milion de ani de puşcărie (câteva zeci de mii de oameni), exact pentru ideea naţională. A veni acum să spună că ei sunt din punct de vedere etnic şi lingvistic altceva decât românii sud-dunăreni, mi se pare o jignire adusă memoriei şi luptei duse pentru naţiunea română şi pentru o naţionalitate pe care au cultivat-o aceşti aromâni, şi în sudul Dunării, şi în nordul Dunării, în România.“ (Ion Predoşanu, Macedo- românii se consideră parte din naţiunea română!, Romanian Global News, 11.06.2005)

9 „Mă adresez, cum se vede, doar mâraţilor fraţi grămosteani posibil derutaţi de ceva inşi interesaţi politic. Fărşeroţii, moscopolenii şi pindenii, spre onoarea soiei lor, şed cuminţi, fronimi; au, se vede, mai dezvoltat simţul responsabilităţii istorice, giudecî cu mai mult discernământ, nu fac mârtia în a renega naţionalitatea părinţilor şi bunicilor lor, stabiliţi în România în calitate de români.“Stoica Lascu, Carti dischisî către acei aromâni constănţeni mai toţi, dé, grămosteni, care, în Patrida noastră România, nu mai vor să fie români, precum părinţii şi bunicii lor,

ci numai armănj (I), în Observator de Constanţa, 22.03.2006.