Clisura

Bunica şi bunicul (după mamă) s-au stabilit în Râmnic în a doua jumătate a veacului al 19-lea. Aromâni de fel, veneau din Grecia şi anume dintr-o localitate, Vlaho Clisura (nume predestinat), un sat mai răsărit, probabil, locuit de oameni de ispravă, harnici, păstrători ai unor vechi cutume şi tradiţii caracteristice românilor din sudul Dunării. Clisura Românească trebuie să fi fost un loc de basm. În casa de pe strada Carol - colţ cu Ştirbei Vodă, unde mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, s-a păstrat îndelungată vreme (preţ de un secol), aşezată fiind pe un perete al dormitorului bunicii, cu terasă ce dădea spre mica bijuterie arhitectonică a legendarului profesor de latină Eliodor Constantinescu, s-a păstrat, deci, fotografia Clisurei, adusă de bunicul în geamantanul lui sărac de „emigrant”, fotografie de o uimitoare claritate a imaginii, dacă se ţine seama de vremea când a fost executată, reprezentând o aşezare construită în terase, cu case mici, în genul celor din munţii Apuseni, grădini îmbelşugate şi sol arid, muntos, al cărui alb de cretă dădea, sub incidenţa razelor solare, o stranie strălucire peisajului. Clişeul, depozitat într-o memorie afectivă generoasă dar suspectă, fireşte, de subiectivitate, mă fascina de fiecare dată când păşeam în camera bunicii, întunecată, cu transparentele lăsate (bunica nu suferea lumina violentă), mirosând a levănţică, transportându-mă într-o lume necunoscută, fabuloasă, ireală, asemenea acelor vise ale dimineţii, încă vii în minte dar ceţoase, indescifrabile, ciudate. Bunicii evitau să comenteze, atunci când le-o ceream cu insistenţă, imaginea de pe perete, Clisura rămăsese undeva în urma lor ca o fantomă a unei reîncarnări anterioare, intangibile, secrete. Aşa încât puţine lucruri mi s-au păstrat întipărite în minte despre meleagurile de origină ale bunicilor, reprezentate doar printr-o fotografie (fie ea spectaculoasă, sugestivă) ce se îngălbeneşte odată cu trecerea insesizabilă a vremii. Prin anii ‘70, când municipalitatea Râmnicului a hotărât să demoleze casele din zonă, de la farmacia lui Bejan până aproape de zbucnirea de verdeaţă a Zăvoiului, imobilul bunicului din strada Carol (bunicii fiind de mult trecuţi în lumea drepţilor) a dispărut ca atâtea alte edificii de valoare sub cupele flămânde ale buldozerelor, fotografia seculară a Clisurei, care mi-a oferit atâtea clipe de desfăţ şi însingurată delectare, pierzându-se în vânzoleala grăbită a mutării, într-un apartament „de stat”, a unor urmaşi nevrednici să înţeleagă semnificaţia ascunsă a acestei matrice a obârşiei noastre suddunărene. Ea, matricea, s-a conservat intactă doar în memoria mea atât de şubredă acum, la bătrâneţe, aidoma icoanei Sfântului Gheorghe din casele bunicii de la Govora, nimerită deasupra patului în care mă odihneam, ce-mi ocrotea, copil fiind, cu evlavioasă dărnicie somnul, după porunca aspră a Stăpânei, în lungile vacanţe de vară petrecute an de an, cu frate-meu, în satul de pe valea Hinţei.

Destinul meu, al celor mulţi, care au trăit sub zodia purpurie a comunismului, a hotărât să nu pot să călătoresc în Grecia, în pelerinaj la locurile de unde se trăgeau bunicii şi străbunicii unei familii atât de încercate ca a noastră şi de unde vieţuiesc şi astăzi rude care, sub povara timpurilor, vorbesc, probabil, limba greacă, uitându-şi în bună parte obiceiurile şi datina şi graiul. După evenimentele din ‘89, când porţile spre lumea civilizată au fost deschise larg şi când nici o oprelişte nu mi-a mai stat în cale de a reface, în sens invers, drumeagul pe care l-au parcurs cu un veac şi jumătate în urmă bunicul şi bunica pe mare sau cu căruţele încărcate cu agoniseala lor şi a familiilor lor, ca să se stabilească în Dobrogea, mai întâi (popas „obligatoriu” pentru toţi macedonienii), apoi, prin Bucureşti, în Râmnic, după „evenimente”, deci, ivite pe neaşteptate şi într-un moment în care viaţa mea se retrăgea încet spre asfinţit, n-am mai avut imboldul şi nici suportul moral şi nici tăria de a depăşi nişte străvechi tabu-uri, fixate într-o conştiinţă obişnuită de atâtea aşteptări neîmplinite, încât Clisura a rămas doar o himeră, o fotografie atârnată pe peretele din camera unde dormea bunica, fotografie care a dispărut şi ea în vârtejul vremilor, lăsând doar amintirea fumegoasă pe are o mai păstrez şi astăzi şi care se va stinge odată cu trecerea, firească, în somnul veşniciei.

Obârşia

M-am întrebat nu rare ori din ce motive bunicii mei, împreună cu alte câteva familii de aromâni, îndeobşte înrudite între ele, formând un soi de "clan macedonean", au părăsit tărâmurile însorite ale Eladei, lăsând acasă moşii, păşuni întinse, cirezi de vite şi turme de "mioare", abandonând un rost şi o stare căpătate în secole de muncă şi luptă cu natura dar şi cu vitregiile istoriei, din ce motive, deci, şi-au părăsit căminul şi ţara de origine ca să se stabilească dincolo de Dunăre, într-un oraş mărunt (să fi avut în vremea aceea Râmnicul 5-6 mii de suflete), străin, necunoscut, pierdut la poalele Căpăţânilor, un topos ce le amintea pesemne, prin natura generoasă şi aerul rarefiat de munte, de locurile unde au văzut lumina zilei şi şi-au petrecut o parte a tinereţii. Bunica, născută Sina, se trăgea dintr-o familie, să-i zicem stirpă, bine situată pe scara socială a rânduielilor din partea locurilor, un Sina ("baronul Sina") fiind pomenit, în secolul al 19-lea, în lumea de afaceri a Vienei imperiale, ca unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi bancheri ai epocii. Bunicii îi plăcea să se fălească, în cerc intim, cu această îndepărtată rudă legendară, despre care vorbea sfiit, în şoaptă, cu o cuvioasă şi ipocrită aplecare a capului. Venise în Râmnic, copil fiind, în compania mamei sale şi a unei sumedenii de mătuşi (numite dode) şi verişoare pe care n-am apucat să le cunosc şi se căsătorise cu bunicul, când nu împlinise încă 16 ani, mai mult silită, în continuarea unor tradiţii barbare, statornicite din bătrâni şi devenite lege în comunitatea lor restrânsă de oameni ai înălţimilor ceţoase, înconjuraţi potrivnic de vecinătatea tot mai apăsătoare a populaţiei elene.

Aşa cum am aflat, bunica s-a acomodat destul de repede la viaţa liniştită, patriarhală a Râmnicului de sfârşit de secol, cu trăitori cucernici, îndeletnicindu-se cu meşteşugurile şi negoţul, şi a învăţat în scurtă vreme să vorbească româneşte, fără să-şi uite, însă, graiul macedonean pe care îl folosea în casă şi în relaţiile cu rudele. Atunci când am ajuns la vârsta "înţelegerii" (prin anii "34-"35), bunica - i se spunea în sociatate "coana Viţa" - acum bătrână, abandonase cu desăvârşire idiomul strămoşesc, nu datorită stringentei nevoi de adaptare sau pentru că nu i-ar mai fi făcut plăcere să-l vorbească, ci pur şi simplu din cauză că mătuşile şi mama ei şi toate rubedeniile mai vârstnice cu care trecuse Dunărea cu o jumătate de secol înainte muriseră de mult iar ea, bătrâna (în realitate abia trecută de 50 de ani), se trezise încetul cu încetul "contemporană" cu o nouă generaţie (căreia îi aparţineau şi cei şapte copii născuţi năvalnic, unul după altul, începând cu ultimii doi ani ai secolului) care vorbea, fireşte, frumoasa limbă din partea locului agrementată cu cuvinte şi expresii neaoş olteneşti.

Constantin Mateescu - (Din volumul "Râmnicul uitat", în curs de apariţie)