Răspândiţi în toată Peninsula Balcanică şi nu numai, aromânii sunt urmaşii grupului sudic al romanităţii orientale, ei au rămas până astăzi un miracol. Stabiliţi în cele patru zări, aromânii şi-au păstrat limba, tradiţiile şi obiceiurile.

Românii din stânga Dunării şi aromânii din dreapta Dunării, descendenţi ai vechii romanităţi, şi-au menţinut conştiinţa unităţii etnice prin folosirea etnonimului „rumânesc”, care îşi are originea de la forma latinească „romanus”. Cu timpul în limba română, „rumân” a deveni „român” iar la sud de Dunăre „armân”, prin dispariţia lui „u”. Astăzi etnonimul aromân-armân este unanim recunoscut de către toţi aromânii care trăiesc în Bulgaria, Albania, Grecia, Serbia şi România.

În funcţie de aria geografică în care s-au stabilit aromânii se împart în mai multe tulpini şi ramuri. Principalele tulpini sunt: pindeni (Pind), grămusteni (Gramoste), muzăchiari (Muzachia), fârşeroţi (Pharsala-Tesalia). Cele mai cunoscute ramuri sunt: verioţii (Veria- Grecia), avdiaţii (Avdela - Grecia), ienicioţii (Ianiţa - Grecia), giumaloţii (Giumaia - Bulgaria) etc.

În Dobrogea primii aromâni stabiliţi au fost fârşeroţii din Bulgaria, Grecia şi Macedonia. Tot în Cadrilater au fost colonizaţi şi megleniţii din Meglenia (Grecia) şi care aparţin tot romanităţii balcanice dar se deosebesc de aromâni. Cauzele care i-au determinat pe aromâni să-şi părăsească locurile natale trebuie căutate în schimbările survenite în Peninsula Balcanică în urma războaielor din anii 1912-1913.

Prin tratatul semnat la 10 august 1913 la Bucureşti, Macedonia a fost împărţită şi aromânii au fost obligaţi să trăiască în patru state (Grecia, Albania, Bulgaria şi Serbia).

După primul război mondial s-a desfăşurat conflictul dintre Grecia şi Turcia din anii 1919-1922. Tratatul de la Laussane din 1923 dintre marile puteri şi Turcia a stabilit graniţele dintre Turcia şi Grecia.

Pentru rezolvarea conflictelor interetnice tratatul prevedea schimbul de populaţii dintre Turcia şi Grecia. Cei mai afectaţi de acest schimb au fost aromânii. Guvernele de la Bucureşti din acea perioadă nu au făcut demersurile necesare pentru ca drepturile aromânilor să fie recunoscute de noile administraţii.

În anul 1925 liderii aromânilor din Grecia şi Bulgaria au purtat mai multe tratative cu guvernul român. În urma acestor tratative s-a hotărât aşezarea aromânilor în judeţele Durostor şi Caliacra din Cadrilater. Colonizarea aromânilor s-a făcut în condiţiile în care o bună parte din populaţia turcească a emigrat în Turcia, iar românii se aflau într-un număr foarte mic şi statul român a promovat o politică de întărire a elementului românesc.

Colonizarea aromânilor în Cadrilater s-a făcut în baza legii din 1924. În intervalul octombrie 1921 - aprilie 1926 au sosit în Cadrilater 1500 de familii de aromâni. Grămustenii din Bulgaria care au auzit de colonizarea Cadrilaterului au început să vină în grupuri foarte mari. Din această cauză au izbucnit conflictele între băştinaşii bulgari şi coloniştii aromâni. În anul 1927 a venit un nou val de colonişti. Colonizarea a stagnat în perioada 1928-1930. Din 1930 până în 1933 au sosit în Cadrilater numeroase familii de aromâni din Bulgaria şi Grecia. Colonizarea a luat sfârşit în 1933. Timp de câţiva ani coloniştii aromâni au stat în Cadrilater fără cetăţenie română. Ei nu aveau acte de stare civilă, deoarece autorităţile din Turcia nu ţineau evidenţa creştinilor. Pentru a intra în normalitate, autorităţile române din Cadrilater au hotărât ca toţi coloniştii aromâni să-şi precizeze starea civilă printr-o cerere adresată primăriei localităţii unde domiciliau. Datele din declaraţii erau trecute în registrele de stare civilă. Fiecare colonist a avut libertatea să-şi declare ce vârstă dorea. Nu puţine au fost cazurile când pentru a nu fi luaţi în armată, bărbaţii au declarat cu 5-10 ani mai mult decât vârsta reală şi astfel în unele sate de aromâni din Tulcea şi Constanţa sunt în evidenţă mulţi bătrâni între 90 şi 100 de ani.

Familiile de aromâni au fost colonizate în peste 120 de localităţi din judeţele Caliacra şi Durostor. Multe sate din aceste judeţe purtau numele de Regina Maria.

Aromânii din Cadrilater au avut un respect deosebit faţă de Regina Maria pentru ajutorul dat în construirea caselor. Mărturie stau în acest sens declaraţiile a doi aromâni (Arnăutu Constantin şi Masaca Stere, născuţi în Cadrilater) care locuiesc astăzi în Tulcea.

Neînţelegerile dintre aromâni şi bulgari (populaţie majoritară în Cadrilater) au degenerat în multe conflicte. Colonizarea aromânilor asigura statului român o mai mare stabilitate a frontierei de sud. Bulgarii, deveniţi cetăţeni ai României, nu recunoşteau noua graniţă. Au apărut organizaţii ale comitagiilor care treceau graniţa şi-i atacau pe aromâni. Cele mai cunoscute organizaţii au fost „Dobrogea” şi „Mişcarea revoluţionară dobrogeană” - care urmăreau independenţa Dobrogei şi alipirea ei la statul bulgar.

Strămutarea aromânilor din Cadrilater a fost urmarea tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, semnat între România şi Bulgaria unde se prevedea ca în termen de 3 luni „să se procedeze la un schimb obligatoriu între românii de origine bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa şi aromânii din judeţele Durostor şi Caliacra”.

În vederea organizării evacuării s-a înfiinţat un Comisariat General pentru Dobrogea cu sediul la Constanţa. Până la 18 septembrie 1940 aromânii au fost evacuaţi din Cadrilater, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu bulgarii din judeţele Tulcea şi Constanţa, care au plecat abia în vara anului 1941. Mulţi aromâni au fost cazaţi temporar în judeţul Ialomiţa, fiind nevoiţi să lucreze ca zilieri. De greutăţile aromânilor a profitat mişcarea legionară, fapt ce explică de ce mulţi dintre ei au aderat la această organizaţie.

Lucrările de dare şi primire în proprietate a caselor şi terenurilor s-au definitivat abia în anii 1946-1947.

În judeţul Tulcea cele mai multe familii de aromâni s-au stabilit în localităţile: Beidaud, Camena, Ceamurlia de Sus, Eschibaba, Mihail Kogălniceanu şi Lăstuni, Nicolae Bălcescu, Sarighiol de Deal etc. Au fost colonizate peste 2600 de familii numai în judeţul Tulcea. În cele două judeţe dobrogene au fost colonizate peste 5400 de familii.

Numărul pare mic, dar să nu uităm că familiile erau numeroase şi alcătuite din mai multe generaţii. La ora actuală, după datele neoficiale, ar exista în Dobrogea în jur de 10.000 de familii, cele mai multe în judeţul Constanţa.

În judeţul Tulcea există grupuri compacte de aromâni în localităţile: Baia, Beidaud, Camena, Ceamurlia de Sus, Lăstuni, Mihail Kogălniceanu, Sarighiol de Deal, Stejaru şi Vasile Alecsandri.

Rezistenţa anticomunistă a fost foarte puternică în rândul aromânilor. În anii 1947-1964 în închisorile comuniste au murit mulţi luptători din rândul acestei comunităţi.

După anul 1990 aromânii au timp să se organizeze în asociaţii şi societăţi culturale pentru a-şi păstra limba, tradiţiile şi obiceiurile.

În fiecare an aromânii din Peninsula Balcanică îşi serbează ziua naţională la 9/22 mai, ziua când sultanul Hamid a semnat în anul 1905 Iradeaua privind recunoaşterea aromânilor ca etnie distinctă în cadrul Imperiului Otoman. Festivităţile sunt organizate de asociaţiile şi societăţile culturale şi reprezintă un moment important de afirmare a unităţii de neam şi limbă. Soarele, emblema dinastiei macedonene, se află pe steagul aromânilor din teritoriile în care coabitează cu etniile din statele balcanice.

Se împlinesc 65 de ani de la această strămutare, dar important este că aromânii au ştiut să învingă toate greutăţile. Ei au sfidat vremurile şi sunt convinşi că acesta a fost ultimul lor exil. După anul 2000 statul român le-a acordat aromânilor strămutaţi din Cadrilater o pensie suplimentară , iar unii aşteaptă şi acum despăgubiri pentru culturile agricole, locuinţele şi terenurile cumpărate în Cadrilater.