Ritualuri magice de apărare în ceremonialul naşterii la aromâni
de Prof. Iosif Angela
Liceul Teoretic Periam
 

Comunitatea culturală a aromânilor stârnit interesul unor cercetători, care au avut privilegiul contactului direct cu acele forme de manifestare care au fost favorizate de gruparea masivă a aromânilor în jurul unor centre bine ştiute. Noi avem privilegiul de a testa perpetuarea acestor forme de comportament şi în sânul comunităţilor restrânse până la simplul nucleu familial de aromâni şi de a încerca parţial să le consemnăm şi să le explicăm.

Ramură importantă a poporului român, aromânii au trăit şi trăiesc în Grecia, Macedonia, Albania, Bulgaria şi, nu în ultimul rând, în România. Ei au fost atestaţi de istoricii bizantini încă din secolul al X-lea cu numele de „vlahi”.

Izolată în sudul Peninsulei Balcanice, aromâna în decursul atâtor secole cât a continuat să trăiască singură, a evoluat şi a suferit modificări care au făcut-o să se deosebească de limba românilor din nordul Dunării. Totuşi, cum a reuşit să dăinuie neştirbită până astăzi? Desigur, printr-o voinţă de a o face să dăinuie, acea voinţă care explică miracolul continuităţii, peste vicisitudinile istoriei. Limba trece de la strămoşi la nepoţi neîntrerupt, povestindu-ne începutul începutului şi măsurându-ne vechimea.

Populaţia aromână îşi are în munţi inima şi vatra de păstrare prin milenii a fiinţei şi limbii ei. Aici localităţile aromâne îşi au peisajul lor specific, la mari altitudini, acolo unde povârnişurile stâncoase şi aspre făceau loc, la subsuara crestelor semeţe, unor aşezări mai întinse, şi, în acelaşi timp, compacte. De aici au roit aromânii spre şesuri, întotdeauna şi în toate direcţiile, întemeind sate şi oraşe: Gramoste, Moscopole, Samarina, Avdela. Această vatră a aromânilor, pe care au construit-o munţii, le-a impus de la început ocupaţia principală: păstoritul, cu pendularea între munte şi şes.

Dacă ne-am putea imagina munţii fioroşi prin aspectul lor de sălbăticie pietroasă, prezentându-ne pe ici pe acolo câte o floare sfioasă care nu îndrăzneşte să se dezvolte, contrastând cu atmosfera de austeritate fioroasă şi plină de maiestate a cadrului în care a răsărit, înseamnă că ne-am putea închipui sufletul aromân.

Naşterea a fost gândită şi înţeleasă, atât în culturile arhaice cât şi în cele folclorice, drept un început. La nivelul gândirii folclorice naşterea mai apare ca o trecere “din lume neagră/în lumea albă”. Această “lume neagră” nu este funcţională, de aceea, secvenţele care marchează despărţirea de vechea stare, deşi este subînţeleasă, lipsesc. Se acordă o atenţie deosebită intrării în această lume, în “lumea albă”, de aceea ceremonialul de naştere este în mod arbitrar, un ceremonial de integrare.

Obiceiurile legate de naştere, dupa clasificarea făcută de A. Van Gennep, se grupează în cele trei etape: dinaintea naşterii, în timpul naşterii şi după naştere.

Naşterea la aromâni stă sub semnul tăcerii, fiind singurul moment important necesar a fi tăinuit, deoarece există credinţa că femeia va naşte cu mare greutate, dacă află cineva. Singurele persoane care ştiu sunt soacra şi moaşa de neam. În cazul în care se afla, o altă femeie sau soţul celei care naşte trebuie să intre în cameră “s-o stropeasca cu apă din gură sau s-o afume cu o bucăţică din veşmânt” . Atât stropirea cu apă cât şi arderea unei bucăţi din veşmânt simbolizează actul purificării, căci “stropirea este o operaţie purificatoare primitive”, releva Gilbert Durand, iar fumul (focul) are aceaşi funcţie purificatoare, fiind un mijloc prin care “puteau să alunge toate calamităţile de lângă dânşii”. In Vlaho-Clisura, este obiceiul ca acea femeie să-şi scoată numai verigheta şi să o dea viitoarei mame, verigheta-metalul având funcţia de a înlătura spiritele rele care îngreunează momentul naşterii.

La aromâni naşterea este uşurată cu diferite obiecte magice. Moaşa “muia într-o găleată cu apă, colţul drept, de jos, al poalei şi atingea cu el gravida, pe spate, de trei ori, spunând: “lifturnâ bunâ” (naştere bună). Alte femei beau apă din trei părţi ale paharului în care s-a deschis floarea Mâna Sfintei Marii; şi aici apa are o funcţie purificatoare, de a inlătura spiritele rele. Dar nu numai apa uşurează facerea, ci şi un obiect ce se trece pe sub cămaşa viitoarei mame. Acest ritual certifică valabilitatea mitului care descrie originea naşterii omului primordial. Simbolul apare aici sub formă obiectuală şi reprezintă primul copil. După cum afirma Mircea Eliade, ce s-a petrecut ab origine e suscestibil să se repete prin forţa riturilor. Un ritual nu se poate îndeplini dacă nu i se cunoaste originea, adică mitul care povesteşte cum ritualul a fost îndeplinit prima dată. Cunoaşterea trebuie trăită ritualic: efectuând ritul şi vorbind: “Cum treaţi suvalniţa pitu câmeaşi, aşi s-treacâ tenculu pitu mini (Cum trece suveica pe sub camasă, aşa să treacă şi fătul prin mine). Actanţii sunt pătrunşi astfel de puterea sacră a evenimentelor pe care le rememorează şi le reactualizează, ieşind din timpul profan şi intrând în timpul sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit.

Lehuza şi copilul, de-a lungul unei perioade de 40 de zile, îndeplinesc riturile de iniţiere, rituri în care actanţii sunt purificaţi. În acest interval, femeii îi este interzis să facă semnul crucii asupra copilului şi a apei în care s-a scăldat. Noul născut este considerat păgân şi, ca urmare, nefiind botezat, i se spune: “turcaciu”, “ghifticiu”, “ciumbunicâ” (turculeţ, ţigănuş, lingură de lemn”).

În acest ceremonial există un întreg sistem de practici magice în care moaşa de neam a avut funcţia cea mai importantă.

Se crede că forţele malefice pot pătrunde în camera celor doi. Pentru a le anihila acţiunile nefaste copilul se aşează pe o pernă “un sac magic” împăturit în patru, cu o ţesătură şi un model foarte complicate pe care spiritele rele nu le puteau dezlega. Aşezându-se pe acest sac, acestea erau prinse în încercarea zadarnică de a dezlega modelul; îşi pierdeau astfel vremea până la cântatul cocoşilor, când părăseau camera(…). Sacii magici se ţeseau numai cât timp era soarele pe cer, după un model complicat şi reguli străvechi pe care nu le cunoştea orice femeie. “Modelul complicat” este, de fapt, un labirint. Simbolul este împrumutat probabil din cultura greacă, în timpul convieţuirii aromânilor cu elenii, deoarece labirintul a fost utilizat ca sistem de apărare la porţile oraşelor întărite. El era desenat pe zidurile caselor greceşti antice. În ambele cazuri, se are în vedere apărarea cetaţii sau a casei, considerate ca fiind în centrul lumii, apărare nu numai împotriva adversarului uman, ci şi împotriva influenţelor malefice (...). Simbol al unui sistem de apărare, labirintul anunţa prezenţa a ceva sacru sau preţios. Cetatea sau casa se afla in “Centrul lumii”, iar labirintul trebuie să permită accesul în centru printr-un fel de călătorie iniţiatică şi să-l interzică celor care nu sunt calificati. De aceea, el nu poate fi convertit în formă decât de anumite femei, de cele iniţiate. Ţesătura se realizează numai cât timp este soarele pe cer, în primul rand, pentru că, ţesându-se ziua, era ferit de puterile maleficului.

Luna, principiul feminin, simbolizează timpul care trece, moartea, aceasta fiind legată de tristeţe, solitudine, boală. Din această cauză, aromâncele nu-şi culcă copiii cu faţa la lună până când nu împlinesc un an. Dar, dacă se întâmplă să plângă mult, femeile spun că este luat de lună, de aceea recurg la următorul ritual magic: iau un ou (oul are aici funcţia de revitalizare, de renaştere) şi îl sparg într-o strachină de lut, acoperită cu o cămaşă a copilului. Strachina se pune sub un trandafir o noapte întreagă. Dacă oul dispare sau suferă anumite schimbări, femeile se bucură crezând că îmbrăcămintea noului născut a dobândit darul de a vindeca. Numai după trei ani (cifra trei, număr perfect, expresie a totalităţii şi împlinirii are aici un caracter magico-religios), numai după ce copilul are o gândire, vorbire şi acţiune bună, este încredinţat de mamă lunii, zicându-i: “Ţi-l dau slabu-ş nicu, s-ni-l dai gione mari” (Ţi-l dau slab şi mic să mi-l dai voinic mare).

Din acel moment copilul nu se mai fereşte de lumina lunii şi nici nu se teme că va fi luat de ea, luna primind acum alte valenţe – de sursă şi simbol ale fertilităţii şi bogăţiei naturii. Dorlu di lunî sau luarea di lunî e o boală ce slăbeşte mult pe copil. Tache Papahagi mai prezintă un remediu pentru a-l însănătoşi: “Dacă vreodată copilul se îmbolnăveşte de lună, atunci să-l îndrepţi (la orice vârstă) spre lună astfel: mama îl ia pe copil şi apoi îl aruncă de trei ori spre lună, spunând: „Până acum, mamă ţi-eram eu, de acum înainte eu îţi sunt vitregă, iar mamă ţi-e luna.“

De obicei, botezul se face după două-trei săptămâni, cel mult o lună de la naşterea copilului, într-o duminică. Numai în cazul în care copilul este bolnav, el poate fi botezat imediat după naştere. Se întâmplă uneori ca noul născut să moară nebotezat. Atunci soacra mare sau o femeie bătrână îl botează fie lipindu-i obrazul de icoana din casă, fie turnând apă peste el. În acel moment, una dintre femeile care-şi luase rolul de naşă spunea: “Luplu să-lu mâcâ, vin să ni-l ia nâpâtizatu. Afendi ş-dada criştini îni fură şi-mini criştinu a-ni mi facu” (Lupul să-l mănânce, a venit să ni-l e ia. Tata şi mama creştini sunt şi eu creştin o să mă fac). În alte părţi, aromânii îşi îngroapă copiii nebotezaţi în afara cimitirului fără sicriu, pus numai pe o scândură.

La aromâni, este obiceiul ca cei care au cununat să şi boteze, năşia echivalând cu o înrudire ce se ţinea “pân tu nauli bârni” (până la a noua generaţie), numai după aceea era admisă încuscrirea.

Moaşa pregăteşte copilul pentru botez, după care pleacă împreună cu naşii la biserică, fiind însoţiţi numai de rude, pentru că părinţilor le este interzisă participarea.

Dacă noul născut este băiat, naşul alege un nume din familia tatălui, iar dacă este fată, naşa alege numele din familia mamei copilului. Numele nu este cunoscut decât în momentul în care este spus preotului. Atunci o mulţime de copii fug să vestească părinţilor numele fiului sau al fiicei lor.

Din perspectiva valorii artistice a ceremonialului, primele trei zile de la naştere sunt extrem de generoase în textele folclorice. Poezia ceremonialului de naştere va fi şi ea o poezie de integrare în noua stare:

• fie o poezie magică de apărare împotriva a tot ce poate fi ostil sau dăunător noului născut, cu consecinţe imediate sau cu repercursiuni asupra destinului său;

• fie o poezie magică de urare, menită să asigure împlinirea optimă a destinului său natural.

Poezia magică de apărare este reprezentată printr-un repertoriu special de descântece rostite în fiecare act ritual. Dacă actul profilactic este orientat spre viitor, ele primeşte funcţii de urare. Obiectele magice folosite de moaşa de neam, în ceremonial sunt selectate pe baza unei comparaţii raportate la elementele fundamentale, la comportamentul şi destinul noului-născut.

Comportamentul aromânilor în faţa momentelor primordiale ale existenţei – naştere, nuntă, înmormântare - este străvechi şi extrem de unitar în datele sale esenţiale. Particularităţile relaţiei omului cu treptele existenţei în comunitatea aromânească ni s-au părut semnificative, relevând identitatea acestui neam care a avut propria sa istorie şi propria sa dramă.

BIBLIOGRAFIE

1. Burada, T. T., art. Obiceiurile la nascerea copiiloru poporului românu din Macedonia, în „Convorbiri literare”, an XXVI, Bucureşti, 1892.

2. Caraiani, Nicolae, Saramandu Nicolae, Folclor aromân grămostean, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

3. Ceauşanu, Gh, F., Supersiţiile poporului român în asemănare cu alte popoare, Bucureşti, 1914.

4. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dictionnaire des symboles .Mythes, reves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Segers, Paris, 1974.

5. Durand, Gilbert, Structruile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, Prefaţă şi Post faţă de Radu Toma, Ed. Univers, Bucureşti, 1977.

6. Eliade, Micea, Aspecte ale mitului, în româneşte de Paul G. Dinopol, prefaţă de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1978.

7. Gioga, Nicolae, Originea cîtorva obiceiuri şi superstiţii, în „Lumina”, an IV, nr.1, ianuarie, 1906, Bucureşti.

8. Iliescu, T., Credinţe şi superstiţii din Cruşova, în „Lumina”, an I, nr. 9, septembrie, 1903.

9. Marian, Florea Simion, Naşterea la români. Studiu etnograficu, Bucureşti, 1892.

10. Papahagi, Tache, Mic dicţionar folkloric. Spikuiri folklorice şi etnografice comparate, Ediţiei îngrijită, note şi prefaţă de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.

Ritualuri magice de apărare în ceremonialul naşterii la aromâni

- rezumat -

Naşterea la aromâni stă sub semnul tăcerii, fiind singurul moment necesar a fi tăinuit, deoarece există credinţa că femeia va naşte cu mare greutate.

După naşterea copilului, de-a lungul unei perioada de 40 de zile, se îndeplinesc riturile de iniţiere, rituri în care actanţii sunt purificaţi căci se află între forţele maleficului şi cele ale beneficului.

Pentru a-i proteja, există un întreg sistem de practici magice de apărare: stropirea cu apă, folosirea unui sac magic, utilizarea unor obiecte metalice, etc.

Pe lângă aceste ritualuri, este importantă şi poezia magică de apărare împotriva a tot ce poate fi ostil sau dăunător noului-născut. Această poezie este reprezentată printr-un repertoriu special de descântece rostite în fiecare act ritual.

Dacă actul profilactic este orientat spre viitor, el primeşte funcţii de urare. Obiectele magice folosite de moaşa de neam, în ceremonial sunt selectate pe baza unei comparaţii raportate la elementele fundamentale, la comportamentul şi destinul noului născut.

Magische Schutzrituale im zeremoniellen Akt der Geburt bei den Arumänen

- Inhalt –

Bei den Arumänen steht die Geburt im Zeichen des Schweigens, weil dies der einzige Augenblick ist, der geheimgehalten werden muss, denn es besteht der Glaube, dass die Frau unter großen Schwierigkeiten gebären wird.

Nach der Geburt des Kindes, im Verlaufe von 40 Tagen, werden die Initiationsriten vollzogen, während derer die Handelnden geläutert werden, da sie sich zwischen den Kräften des Bösen und jenen des Guten befinden.

Um die Handelnden zu beschützen, gibt es ein ganzes System von magischen Praktiken: das Bespritzen mit Wasser, die Verwendung eines Zaubersacks und von metallischen Gegenständen, usw..

Außer diesen Ritualen kommt eine besondere Bedeutung den Zauberformeln zum Schutz vor allem, was schädlich oder dem Neugeborenen feindlich gestimmt ist, zu. Es existiert eine ganze Sammlung von Zauberformeln, die bei jedem rituellen Akt gesprochen werden.

Wenn der prophylaktische Akt in die Zukunft gerichtet ist, bekommt er eine Wunschfunktion. Die magischen Gegenstände, die von der Hebamme der Familie während des Zeremoniells verwendet werden, werden auf Grund von Analogien zu den fundamentalen Elementen ausgewählt, aber auch auf Vergleichsbasis mit dem Verhalten und dem Schicksal des Neugeborenen.

Sursa: Prof. Iosif Angela (Marţi, 15 Decembrie 2009)

Nsusu